Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române susține o pledoarie pentru importanța religiei în școli și în societate.
„A scrie articole așa-zis savante, cu aer universitar, despre Religia în școală și peste tot ca despre ceva toxic precum progresismul imbecilizant pe care juri, înseamnă a-ți demasca impostura culturală și, aproape simultan, pe cea morală.
Pentru că a studia Religia în școală trebuie, da, chiar trebuie să coincidă inițial cu împlinirea datoriei absolut firești, elementare, de a te familiariza cu propria tradiție: culturală și religioasă. Cea în care te-ai născut tu, părinții și (stră)bunicii tăi. A nu ți-o cunoaște e destul de compromițător. Ca tot disprețul ignorant față de rădăcini și ca obsesia pentru schimbarea cu orice preț, oricât de absurdă ar fi ea.
Această necesară cunoaștere a propriei tradiții religioase se însușește inițial în mod inevitabil confesional, în chiar primii ani de școală, în care ți-ar fi mai greu să jonglezi cu noțiunile religiilor comparate și cu sistemele eticii filosofice.
Deși, iată, unii cred că au fost geniali, chiar dacă nu mai sunt, și că doar neșansa a făcut ca ei să nu-și fi putut dovedi încă din clasele primare familiarizarea cu Bhagavad Gita, cu Upanișadele, cu Bardo Thodol sau alte texte ale budismului tibetan.
Apoi, pe măsură ce cucerești alfabetul tradiției și parcurgi abecedarul credinței, te poți îndrepta spre câteva ramificații culturale crescute din acestea și spre cunoașterea elementară, dar onorabilă a altor tradiții religioase coexistente cu a ta.
Lumea, istoria ei spirituală e complexă, dar tu nu trebuie să ajungi, cultural, un complexat.
De ce?
Pentru că ești om, persoană liberă compusă din trup și suflet (nemuritor), ceea ce afli inclusiv din Istoria Religiilor lumii, din Istoria Filosofiei și din marea Literatură, pentru că tot ce semnifică termenul „cultură” a avut și continuă să aibă legătură oricât de îndepărtată cu sacrul, religiosul, numinosul și taina (asaltată mereu de științe).
Pentru că lumea evoluează încă doar tehnic, nu moral, spiritual și intelectual. După marea și singura revoluție reală din lume, cea a Creștinismului care a irumpt în paradigma iudeo-greco-romană, cea mai mare parte a omenirii s-a hrănit și se hrănește cultural & civilizațional din intuițiile intelectuale, majoritar încreștinate ale acesteia.
O spun marii gânditori ai lumii, desigur, nu pigmeii care, în timp ce obosesc o tastatură, blamând inept și socialist-revoluționar Religia, nu realizează că stau cocoțați fără vreun merit extraordinar pe umerii unor uriași.
Bernard de Chartres? Un „ignorant” medieval care ar fi pledat probabil pentru studiul Religiei și eligibilitatea ei la bac.
Marii Părinți intelectuali ai Bisericii? Niște mistici retrograzi, suspecți de la o poștă de multiplu conservatorism.
Părinții (creștini) fondatori ai Uniunii Europene? Niște decrepiți incorecți politic, depășiți azi de vremuri și progresismul lor, inși demodați și antipatici care n-ar prinde în veci un loc de europarlamentar, care i-ar scoate din minți pe recenții europeni bine educați sexual, frumoși și liberi în ultimul hal, vajnici luptători pentru drepturi prolific inventate de foștii marginali, animați de ura sănătoasă împotriva trecutului, dezgustați de „fețele palide” și cultura lor, gata de căință sinceră pentru culpele cruzilor strămoși barbari, ipocriți și cărturari.
Să fim, ni se spune, socialist-realiști și să aderăm la lupta cea mare. Cea cu obscurantismul religios și cu avanpostul teocrației din școală. Cu Religia însăși. Să luăm măsuri!
Verhovenski era inteligent, inspirat și profetic: „Dascălul care-și bate joc împreună cu copiii de Dumnezeul lor și de leagănul (tradiția) lor este deja al nostru.”
Al socialiștilor mereu strâns uniți în jurul ispitei letale: „Totul este permis”.
A pleda pentru evacuarea Religiei din școală și de peste tot, a vedea în ea un detestabil obstacol, doar pentru că în lume și în toate Bisericile există fanatici, deci și patologii ale credinței, a visa ca spiritul să detroneze definitiv sufletul, a unelti utopic ca filosofia (exclusiv căutătoare) și psihologia (abisal scormonitoare) să înlocuiască în viața omului religia (devenind surogate ale acesteia), este, în singurul context real posibil, calea cea mai scurtă și sigură de a te face consistent de râs.
Unora le reușește perfect”.
