Vorbind despre Africa cu Ștefan Albu, Pastor al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea Emaus, Madrid, care a împreună cu un grup de 37 de tineri și adulți din Madrid au mers într-o misiune de voluntariat în Namibia. Acest interviu dezvăluie aventurile lor într-o țară străină și motivele care i-au inspirat să aleagă această experiență transformatoare. Vom descoperi cum această călătorie a influențat atât viața tinerilor, cât și comunitatea din Namibia.
Reporter: Cum ați ales o țară atât de îndepărtată de Europa? De ce Namibia?
Ștefan Albu: Ideea de a merge a pornit de la doi membri ai bisericii adventiste Emaus Madrid, Ionuț Prunaru și Adrian Militaru, care au mai fost înainte de două ori acolo. Tot din biserica noastră Emaus, avem o familie Larisa și Liviu, care sunt acolo de la începutul proiectului, acum 17 ani.
Totul a început cu un proiect de a oferi alimente celor care aveau nevoie, după care s-a transformat într-un centru de atenție pentru copii, și apoi într-un centru de zi și școală, care acum se numește God Cares School.
R: Ați fost cu un grup destul de mare, nu?
Ș.A: Grupul nostru a fost format din 19 adolescenți și tineri, precum și 18 adulți, în total 37 de persoane. Cea mai tânără persoană din grup a fost un băiat de 15 ani, care a venit împreună cu părinții săi, dar au fost și mai mulți tineri însoțiți de părinți.
R: Cât timp ați stat? Cum v-ați organizat pentru a pleca în Africa?
Ș.A.: Am planificat să petrecem timp acolo din 12 iulie până pe 10 august. Am luat în considerare faptul că adolescenții și tinerii aveau vacanță de la școală sau de la universitate. Ne-am organizat astfel încât ei să poată profita de vacanță, iar noi, adulții, ne-am luat concediu pentru o lună.
R: Puteți descrie în ce a constat proiectul vostru? Cum arăta o zi din viața voastră acolo?
Ș.A.: Ei bine, dimineața ne trezeam în jurul orei șase și fiecare își făcea toaleta. Apoi, la ora 6:30, aveam un moment devoțional, unde în fiecare zi câte un tânăr sau doi tineri prezentau un devoțional, cântam și ne rugam. După aceasta, lua fiecare micul dejun, iar după micul dejun, ne împărțeam la treabă. Dimineața, în mod special, adulții și băieții ne concentram pe construcție, săparea fundației, amestecarea cimentului, zidărie și pregătirea mortarului. În același timp, fetele se ocupau de curățenie, zugrăveala, ajutau la bucătărie, pregăteau camerele din campus.
După luam prânzul în jurul orei 12:00, aveam o pauză de jumătate de oră, o oră cel mult pentru odihnă. Echipa de băieți, de adulți se întorcea din nou la construcție până în jurul orei 18, în timp ce noi plecam pentru Școala Biblică de Vacanță cu cele două locații.
Undeva în jurul orei 19, ajungeam înapoi în campus. La ora 19 aveam cina. La cină, din nou, încheiam cu momente agreabile de mulțumire. Apoi, câteva zile am avut și câteva focuri de tabără acolo, în campus, și undeva în jurul orei 21 și jumătate fiecare eram doborâți de oboseală, pentru că a doua zi, la ora 6, începeam din nou.
Școala Biblică de Vacanță am organizat-o în satele din împrejurimi. În cele patru săptămâni cât am stat, organizam în fiecare săptămână: duminică, luni, marți, miercuri și joi, în două locații concomitent.
Noi ne așteptam inițial, de exemplu, să vină 50-60 de copii, dar am avut concomitent și 400 de copii, câte 200 în fiecare locație. Începeam cu câteva cântece în engleză, unele în limba locală. Acolo am avut un traducător. Aveam activități, jocuri, crafturi. Iar la sfârșit oferiam niște alimente cumpărate de la magazinele de acolo.
R.: Ce aspecte ale culturii africane considerați că ar trebui să fie mai bine înțelese sau apreciate în lumea occidentală?
Ș.A.: Atitudinea față de condiția lor pe care o au, recunoștința de care o dădeau dovadă.
Tinerii, când vizitam copiii în sate, luau copiii în brațe și vedeau cum sunt îmbrăcați, cum trăiesc, cu ce se joacă, la ce se limitează viața lor… Pur și simplu începeau să plângă și se întrebau: Cum este posibil ca oamenii ăștia să fie fericiți având condițiile astea? Ce condiții avem noi și suntem nemulțumiți ba de una, ba de alta. Impactul a fost enorm pentru ei. Un lucru foarte simplu, asupra căruia noi nu am pune prea mult accent, însemna enorm pentru ei. Nimic nu ne-a impresionat mai mult decât solidaritatea și sensibilitatea de care dădeau dovadă copiii și ajutorul pe care îl ofereau unul altuia.
Este interesant că există o cultură a respectului, din perspectiva noastră, aproape excesivă. A trebuit să mergem într-un tribunal tradițional, care este alcătuit din 14 persoane, dintre care 12 sunt înțelepți locali. La momentul în care te îndrepți spre ușa tribunalului, trebuia să te închini un pic și să bați din palme de câteva ori. Când se deschidea ușa, te aplecai într-un genunchi și iarăși băteai din palme, ajungeai la bancă, în fața băncii din nou la fel.
Pentru ei, acest gest este o formă de mulțumire. Inclusiv copilașilor, când noi le dădeam sandvișurile sau cadourile. În mod instinctiv, în timp ce întindeau mâna, se aplecau puțin și băteau din palme.
R.: Ați putea să-mi spuneți un lucru care nu este adevărat, deși noi, europenii, îl considerăm a fi adevărat despre țările din Africa, despre oamenii de acolo?
Ș.A.: Da, unul dintre ele, dacă sunt săraci, înseamnă că nu sunt nici inteligenți.
Nu este așa!!
Sunt oameni sclipitori. Noi am întâlnit și oameni sclipitori, oameni care la momentul în care sunt ajutați să creadă în ei și să își vadă potențialul și să se descopere din perspectiva a ceea ce Dumnezeu vede în ei, sunt sclipitori, realmente sclipitori.
De exemplu, o profesoară din campusul școlii, Ana, și un alt băiat pe care o să-l susținem mai departe să își facă studiile, ne-au impresionat prin felul în care îi tratau pe ceilalți, abilitățile lor sociale, inteligența emoțională, felul în care gestionau situațiile de stres, etc. Ne-au impresionat!
R.: Cum este Namibia ca țară?
Ș.A.: Namibia este o țară foarte frumoasă, destul de extinsă, dar are doar 2,5 milioane de locuitori.
La țară, oamenii trăiesc efectiv în colibe. Colibele au pereți făcuți din pământ, un pământ special care este luat din mușuroaiele de furnici. De obicei, aceste colibe au formă circulară și acoperișul este făcut din stuf.
Ca să vă faceți o idee, o persoană care lucrează în construcții sau în alt domeniu similar primește aproximativ 3 euro pe zi de muncă. Găsirea unui loc de muncă în zonele rurale este foarte complicată.
Un sandviș la un magazin de colț costă în jur de 1 euro. Imaginați-vă că alimentația lor se rezumă la un fel de terci făcut din făină de porumb și orez în mare măsură. Guvernul finanțează orezul, făina de porumb și fasolea. Viața și alimentația oamenilor sunt destul de rudimentare. Nu mor de foame, dar au o dietă extrem de săracă și limitată.
Cu toate acestea, odată ajunși în capitală sau în orașele mai mari, eram într-o cu totul altă lume. Clădiri înalte, biserici neoprotestante construite acolo. Orașul era foarte frumos și impecabil organizat. Când l-am văzut, am zis că suntem în oricare țară europeană.
Este o țară a contrastelor, cu oameni extrem de săraci și oameni bogați, iar clasa de mijloc pare a fi o utopie.
R.: Cu ce v-ați întors din Namibia? Ce ați învățat din această experiență?
Ș.A.: Am învățat că convingerile noastre religioase trebuie să se reflecte prin cele trei nivele de sensibilitate de care vorbește Jonathan Hill: simpatie, empatie și compasiune. Dacă religia pe care o avem nu ne face mai plini de simpatie față de ceilalți, mai empatici, mai plini de compasiune, atunci avem o mare, mare problemă.
R.: Ce i-ați spune unei persoane care ar dori să participe într-un proiect de voluntariat asemănător?
Ș.A.: Aceasta este cea mai înțeleaptă decizie pe care poate să o ia cineva, nu doar pentru că va aprecia condițiile de viață pe care le are mai mult, ci și pentru că își va vedea utilitatea, își va descoperi talentele, va rămâne impactată de felul în care gesturile mici pot zugrăvi fericirea pe chipurile unor copilași și astfel să aducă sens în existența lor. Este important pentru noi, adulții, dar în mod deosebit pentru tineri, să ne implicăm în a lăsa o amprentă în viața unor persoane care trăiesc la limita existenței. Rămâi, rămâi marcat, ai o amprentă puternică în suflet.
Am un principiu: atunci când lucrăm pentru transformarea altora, suntem noi înșine transformați. Acesta este lucrul cel mai relevant pentru mine din această experiență.
Autor: Cojocaru Angi
