Război în Europa, tensiuni în creștere în zona Indo-Pacific, Rusia și China își întăresc legăturile cu Iranul: Situația politică internațională arată tot mai rău. Cu toate acestea, există și semne pozitive, scrie Walter Russel Mead pentru WSJ.
În Europa, angajamentul NATO față de Ucraina rămâne ferm, în timp ce Kievul se pregătește pentru ofensiva de primăvară. Aliații americani continuă să se mobilizeze în Asia. Japonia și Coreea de Sud lucrează la repararea relațiilor fragile dintre ele.
India și Australia s-au angajat să negocieze un acord economic extensiv, în timp ce Sydney, Washington și Londra au convenit asupra următoarelor etape ale parteneriatului Aukus privind apărarea.
Fugind de diplomația chineză totalitară, guvernul filipinez oferă Statelor Unite noi facilități pentru bazele sale.
Hiroyuki Akita, unul dintre cei mai respectați analiști japonezi în domeniul politicii externe, m-a ajutat să înțeleg mai bine ce se petrece, cu ocazia unei recente vizite la Washington.
În opinia lui Akita, supremația incontestabilă a Americii după Războiul Rece a implementat un sistem economic și de securitate global care a funcționat foarte bine pentru aliații americani cheie, precum Germania și Japonia.
Pentru aceste țări, politica externă preferată, pe care el o numește Planul A, ar fi să facă în continuare același lucru, profitând de puterea Americii și bucurându-se de pacea și prosperitatea rezultate.
Problema este că, pe măsură ce competitori precum China, Rusia și Iranul subminează stabilitatea ordinii americane – și pe măsură ce americanii înșiși par mai puțin demni de încredere și previzibili – Planul A nu mai este suficient.
Pentru majoritatea aliaților SUA, soluția este să treacă la ceea ce Akita numește Planul A Plus. Aceste țări doresc ca ordinea americană să supraviețuiască, dar își dau seama că trebuie să facă mai mult pentru a compensa slăbiciunea americană pe care o percep.
Țările care aleg Planul A Plus își consolidează relațiile cu SUA, își măresc bugetul pentru apărare și își intensifică eforturile de consolidare a rețelei de alianțe care stă la baza ordinii mondiale.
Din perspectiva Americii, este bine ca aliații noștri să treacă la Planul A Plus. Este ceea ce am încercat și nu am reușit să facem timp de decenii în Europa, iar adoptarea unei asemenea mentalități în Indo-Pacific, din India până în Japonia și Coreea, a dat naștere unei rețele de relații care ne ajută să contracarăm China.
Într-o lume fidelă planului A Plus, dușmanii noștri ar fi intimidați, prietenii noștri ar prinde putere, iar SUA ar menține un sistem mondial care aduce beneficii multor popoare în afară de noi înșine, la un cost mai rezonabil.
Dar alte țări nu se pot abține să nu fie îngrijorate. Dacă polarizarea politică din SUA și proasta gestionare economică continuă să submineze puterea Americii, până la punctul în care ordinea având la bază SUA continuă să se destrame, în ciuda unui sprijin mai mare din partea aliaților?
Dacă țările își pierd încrederea în capacitatea ordinii americane de a supraviețui, chiar și cu un sprijin sporit din partea aliaților, ele vor începe inevitabil să își facă planuri privind securitatea într-o lume post-America.
Acest tip de planificare este ceea ce Akita numește Planul B.
Nu starea armatei americane este ceea ce îi determină pe oameni să contemple Planul B – cel puțin nu încă. Ceea ce-i ține pe aliații noștri treji noaptea sunt mai degrabă întrebările privind intențiile, competența și coerența noastră politică și socială.
Pentru europeni, teama cea mai mare o reprezintă posibilitatea ca Donald Trump să revină la Casa Albă. Multe țări din Asia și din Orientul Mijlociu au avut mai puține probleme cu Trump, dar și ele sunt îngrijorate de imprevizibilitatea lui și a Statelor Unite.
În Orientul Mijlociu, tranziția către o lume a Planului B este deja în curs de desfășurare. Pentru aliații de lungă durată, precum Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, ordinea mondială americană începe să se estompeze.
Pe bună dreptate sau nu, președintele Biden este în general considerat atât mai slab, cât și mai puțin de încredere decât Trump – care nu era nici el considerat un lider deosebit de capabil în domeniul politicii externe.
Pe măsură ce ecoul retragerii din Afganistan continuă să reverbereze și pe măsură ce Iranul face pași rapizi spre a deține arme nucleare, în lipsa vreunei reacții vizibile din partea SUA, Planul B pare tot mai realist pe zi ce trece.
În faza de Plan A Plus, țările arabe importante au semnat Acordurile Abraham și și-au consolidat cooperarea în domeniul apărării atât cu Israelul, cât și cu SUA. Pe măsură ce trec la Planul B, aceleași țări se coordonează cu Rusia în ceea ce privește politica energetică, refac legăturile cu Iranul și Siria și colaborează mai strâns cu Beijingul.
Americanii sunt pe bună dreptate încântați de tendința atâtor aliați ai noștri de a trece la Planul A Plus. Acest lucru atestă valoarea pe care respectivele țări o acordă ordinii mondiale instituite de americani, iar noi avem nevoie de tot ajutorul pe care îl putem primi în aceste vremuri tulburi.
Eforturile mai mari din partea aliaților îi vor ajuta, de asemenea, pe politicienii americani să-i convingă pe alegătorii sceptici să continue să susțină strategia globală americană.
Dar aliații noștri nu fac aceste lucruri pentru că încrederea lor în noi este în creștere. Iar dacă încrederea lor continuă să scadă, tot mai multe țări se vor îndrepta spre Planul B – și tot mai multe zone ale lumii vor începe să arate ca Orientul Mijlociu
