România din afara României
Există o istorie a României care nu poate fi găsită doar între granițele sale. Ea a fost scrisă și la Paris, München, New York, Cleveland, Roma, Madrid sau Londra, de oameni care, din motive foarte diferite, au ales sau au fost nevoiți să plece.
În spatele termenului sociologic de „diaspora” se află o realitate mult mai complexă decât simpla deplasare a unei populații dintr-un stat în altul. Diaspora presupune existența unor comunități stabilite în afara țării de origine, dar care continuă să păstreze, în grade diferite, legături economice, familiale, culturale, lingvistice sau simbolice cu aceasta.
În cazul României trebuie făcută de la început o distincție importantă între diasporă, emigrație, exil politic și comunitățile istorice românești din afara frontierelor. Termenii nu sunt sinonimi. Românii plecați la muncă în Statele Unite la începutul secolului al XX-lea, intelectualii refugiați în Occident în contextul instaurării comunismului și milioanele de români care s-au stabilit în statele Uniunii Europene după 1990 aparțin unor contexte istorice diferite.
Ceea ce îi unește este însă existența unei relații cu țara de origine.
De-a lungul timpului, această relație a trecut prin numeroase transformări. Uneori a fost întreținută printr-o scrisoare trimisă familiei. Alteori, printr-un ziar românesc publicat la mii de kilometri de București, printr-o biserică în care slujba se ținea în limba română, printr-o emisiune de radio transmisă de la München sau Paris, prin bani trimiși acasă ori, în prezent, prin rețele profesionale și culturale care leagă România de marile centre europene.
Astfel, istoria diasporei românești este, în același timp, o istorie a plecării și o istorie a păstrării legăturilor cu România.
Primele valuri moderne de emigrație: românii ajung în America
Deși mobilitatea populației din spațiul românesc este mult mai veche, unul dintre primele fenomene de emigrație economică de amploare s-a manifestat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
În acea perioadă, Statele Unite ale Americii deveniseră una dintre principalele destinații ale migrației europene. Industrializarea rapidă și cererea de forță de muncă atrăgeau milioane de europeni către marile centre industriale americane.
Acestui fenomen i s-au alăturat și numeroși români, în special din Transilvania, Banat și Bucovina. Migrația funcționa deseori prin intermediul unor rețele familiale și comunitare: un om pleca primul, găsea de lucru și apoi era urmat de rude, vecini sau cunoscuți din aceeași localitate.
Pentru mulți dintre aceștia, America nu trebuia să devină neapărat o nouă patrie. Proiectul inițial era unul temporar: câțiva ani de muncă, acumularea unor economii și apoi întoarcerea acasă pentru cumpărarea unui teren sau construirea unei case.
În termeni contemporani, putem identifica aici forme timpurii de migrație circulară și transnaționalism: emigrantul trăia și muncea într-un alt stat, fără să rupă legăturile economice și afective cu societatea de origine.
Unul dintre cele mai importante centre ale imigrației românești a devenit Cleveland, Ohio. La începutul secolului al XX-lea, orașul industrial oferea numeroase locuri de muncă, inclusiv în industria oțelului și a metalelor. Potrivit documentării realizate de Library of Congress, în zona Cleveland trăiau până în 1914 aproape 20.000 de români.
Comunitatea nu a rămas neorganizată. În 1902 a apărut la Cleveland prima societate românească locală de ajutor reciproc, iar în 1903 a fost fondat ziarul în limba română Tribuna. În anii următori au apărut parohii și alte organizații comunitare.
Un exemplu semnificativ este Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Maria” din Cleveland, organizată în 1904, una dintre comunitățile ortodoxe românești fundamentale din Statele Unite. În Canada, comunitatea ortodoxă românească „Sfântul Nicolae” din Regina, Saskatchewan, fusese organizată încă din 1902. Dezvoltarea comunităților a condus, în cele din urmă, la constituirea în 1929 a Episcopiei Ortodoxe Române din America.
Biserica avea însă o funcție care depășea dimensiunea strict religioasă. Pentru emigranți, parohia devenea un centru comunitar. Acolo se întâlneau, vorbeau românește, își botezau copiii, se căsătoreau, organizau evenimente și transmiteau noii generații tradițiile aduse din țară.
Alături de biserică, presa a devenit un alt instrument de conservare identitară. La Cleveland a început să apară în 1905 ziarul America. Publicația avea să devină una dintre cele mai importante publicații românești din Statele Unite: în timpul Primului Război Mondial avea aproximativ 10.500 de abonați, iar în 1922 ajunsese la aproximativ 17.200.
Aceste cifre ne permit să înțelegem că diaspora nu însemna numai indivizi plecați separat la muncă. În jurul lor se forma treptat o adevărată infrastructură comunitară românească: biserici, societăți de întrajutorare, ziare și organizații culturale.
Pentru emigrantul de la începutul secolului trecut, identitatea românească nu era un concept abstract. Uneori însemna pur și simplu posibilitatea de a intra duminica într-o biserică din Cleveland și de a auzi slujba în limba în care vorbise acasă cu părinții săi.
Aceasta este una dintre constantele istoriei diasporei: distanța geografică nu a însemnat întotdeauna și distanțare identitară.
1945–1947: de la migrație la exil politic
Cel de-Al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist au modificat profund caracterul emigrației românești.
După 6 martie 1945, când a fost instalat guvernul condus de Petru Groza, România a intrat într-un proces accelerat de transformare politică sub influență sovietică. La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a abdicat sub presiunea autorităților comuniste, monarhia a fost abolită, iar România a devenit republică populară.
În acest context s-a consolidat exilul politic românesc postbelic.
Trebuie precizat însă că fenomenul exilului începuse chiar înainte de instaurarea completă a regimului comunist. Încă din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, diplomați precum Viorel Virgil Tilea și Ion Rațiu, aflați la Londra, rupseseră legăturile cu autoritățile de la București în contextul regimului Antonescu și al alianței României cu Germania nazistă. După război, configurația exilului avea să se schimbe, principala sa componentă devenind opoziția față de comunism.
Istoricul Ion Calafeteanu, în lucrarea Politică și exil, 1946–1950. Din istoria exilului românesc, a analizat această perioadă în care diplomați, oameni politici și intelectuali au rămas în străinătate sau au părăsit România pe măsură ce pluralismul politic era eliminat.
Exilul a început să își creeze propriile instituții. În Statele Unite și Europa Occidentală au apărut organizații care încercau să reprezinte o Românie democratică aflată dincolo de controlul regimului de la București.
Un exemplu important a fost Comitetul Național Român, în jurul căruia s-au grupat personalități ale exilului politic. Ulterior, în urma unor conflicte interne, o parte dintre exilați au format Liga Românilor Liberi, la care au participat și personalități precum Neagu Djuvara, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
În 1951, la New York a început să apară ziarul Românul, legat de Asociația și apoi Liga Românilor Liberi. Un an mai târziu, în 1952, a fost creată la New York Fundația Româno-Americană „Iuliu Maniu”.
Exilul românesc începea astfel să capete o structură politică, culturală și instituțională.
Este importantă aici diferența dintre emigrant și exilat.
Emigrantul economic caută, în primul rând, condiții materiale sau profesionale mai bune. Exilatul politic pleacă sau rămâne în străinătate deoarece schimbarea regimului politic face întoarcerea dificilă sau periculoasă.
Pentru această generație, granița avea o semnificație dramatică. Trecerea ei putea însemna libertate, dar și despărțirea de familie pentru o perioadă nedeterminată.
Exilul cultural: o Românie intelectuală în Occident
Instaurarea comunismului a produs nu numai un exil politic, ci și un important exil cultural și intelectual.
Totuși, destinele marilor personalități trebuie diferențiate. Nu toți intelectualii asociați exilului au plecat din România în aceleași condiții și nu toți au fost „trimiși în exil” de autorități.
Mircea Eliade, de exemplu, se afla deja în serviciul diplomatic românesc în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A fost atașat cultural la Londra, apoi a ajuns la Lisabona în 1941. După război nu s-a mai stabilit în România, ajungând la Paris și ulterior în Statele Unite, unde cariera sa academică s-a legat de University of Chicago.
Emil Cioran se stabilise la Paris înainte de instaurarea comunismului, după ce plecase în Franța cu o bursă în 1937. A rămas acolo și, treptat, franceza a devenit limba unei părți esențiale a operei sale.
Eugen Ionescu, devenit în Franța Eugène Ionesco, a trăit de asemenea în Franța și a devenit unul dintre numele majore ale teatrului european al secolului al XX-lea.
Destinele lor arată un aspect important al exilului cultural: România pierdea prezența directă a unor intelectuali de prim-plan, dar cultura română dobândea prin ei o vizibilitate internațională pe care regimul de la București nu o putea controla în totalitate.
Un caz diferit și deosebit de relevant pentru exilul anticomunist este cel al Monicăi Lovinescu.
Fiica criticului Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu a plecat în Franța în septembrie 1947, cu o bursă acordată de statul francez. După instaurarea republicii populare, a cerut azil politic la începutul anului 1948 și a rămas în Franța.
Exilul său a avut însă un cost personal dramatic. Mama sa, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, rămasă în România, a fost arestată și persecutată de autoritățile comuniste și a murit în închisoarea Jilava.
Monica Lovinescu a devenit una dintre cele mai importante voci ale exilului românesc. Din 1962 a colaborat cu Radio Europa Liberă, unde a realizat emisiuni precum Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris.
Alături de ea s-a aflat Virgil Ierunca, critic literar, poet și publicist. Acesta părăsise România în decembrie 1946, cu o bursă a guvernului francez, stabilindu-se definitiv în Franța. A colaborat cu Radio Europa Liberă și a publicat în presa exilului, iar volumul său Pitești, apărut în 1981, a contribuit la informarea publicului occidental și românesc din exil despre fenomenul reeducării prin violență din penitenciarul Pitești.
Casa Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca din Paris a devenit ea însăși un punct de întâlnire pentru scriitori și intelectuali români.
Acest detaliu este important. Exilul cultural nu funcționa numai prin instituții oficiale. Uneori, o sufragerie din Paris putea deveni un mic centru al culturii române libere, un loc în care se întâlneau oameni care nu mai puteau discuta liber în țara lor.
Dimensiunea mai largă a fenomenului a fost documentată de istoricul și criticul literar Florin Manolescu în ampla lucrare Enciclopedia exilului literar românesc. 1945–1989. Scriitori, reviste, instituții, organizații.
Instituțiile culturale ale exilului
Intelectualii români nu s-au limitat la activități individuale. În Occident au creat reviste, cenacluri, biblioteci și organizații care au încercat să conserve cultura română în afara sistemului comunist.
La Paris, de exemplu, în 1954 a fost constituit Cenaclul Literar Român, inițiat de Leonid Mămăligă, cunoscut și sub numele de L. M. Arcade. Mircea Eliade a devenit președinte de onoare, iar cenaclul a funcționat timp de decenii.
Tot la Paris au apărut publicații culturale precum Ființa Românească, Ethos și Limite. Aceste reviste ofereau scriitorilor din exil un spațiu în care puteau publica fără cenzura regimului comunist.
În 1953, la Paris a apărut primul volum din Revue des études roumaines, publicație legată de Institutul Universitar Român „Carol I”.
Astfel s-a format ceea ce poate fi numit un spațiu cultural românesc transnațional: o cultură produsă în afara teritoriului României, dar care continua să se raporteze permanent la România.
Radio Europa Liberă: vocea care trecea frontiera
Un loc aparte în această istorie îl ocupă Radio Europa Liberă.
În 1952, sediul postului a fost stabilit la München. Secția română a devenit, în deceniile următoare, una dintre sursele importante de informații alternative pentru publicul din România comunistă.
Pentru a înțelege importanța sa trebuie să ținem cont de sistemul informațional al unui stat autoritar. Presa, radioul și televiziunea din România erau controlate de regim, iar cenzura limita accesul publicului la informații și opinii critice.
În acest context, emisiunile realizate de jurnaliști și intelectuali aflați în exil ofereau o perspectivă diferită.
Monica Lovinescu discuta despre literatură, cultură și raporturile dintre intelectualitate și regimul comunist. Virgil Ierunca prezenta cărți și texte cenzurate sau inaccesibile în România.
Astfel, diaspora culturală nu mai comunica doar cu ea însăși.
Comunica direct cu România.
Un om aflat într-un apartament din București sau într-un sat din România putea asculta o voce transmisă de la München și putea afla despre cărți, evenimente și opinii care nu apăreau în presa oficială.
În asemenea momente, tehnologia reducea pentru câteva minute distanța dintre țară și exil.
Exilul sub supravegherea Securității
Importanța politică a exilului este demonstrată și de atenția pe care autoritățile comuniste i-au acordat-o.
Securitatea, creată oficial în 1948, a urmărit activitatea unor organizații și personalități ale exilului, considerând anumite medii din străinătate drept ostile regimului.
Documentele devenite accesibile după căderea comunismului au permis istoricilor să studieze operațiunile de supraveghere, infiltrare și influențare desfășurate în mediile exilului.
Dinu Zamfirescu a cercetat asemenea mecanisme în lucrarea Cârtițele Securității. Agenți de influență din exilul românesc, publicată în 2013.
Arhiva IICCMER păstrează astăzi fonduri documentare provenite de la numeroase personalități și organizații ale exilului, între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dinu Zamfirescu, Sanda Stolojan și Asociația Culturală a Românilor din Anglia.
Aceste documente permit reconstruirea unei lumi care timp de decenii a existat în paralel cu România oficială.
Faptul că statul comunist investea resurse în monitorizarea unor români aflați la Paris, München, Londra sau New York arată că exilul nu reprezenta o comunitate complet ruptă de realitățile interne.
Dimpotrivă, diaspora politică putea influența imaginea internațională a României, putea transmite informații despre situația internă și putea menține în atenția opiniei publice occidentale problema drepturilor omului.
1989: o frontieră istorică
22 decembrie 1989 marchează nu numai prăbușirea regimului Ceaușescu, ci și începutul unei transformări fundamentale a migrației românești.
Treptat, restricțiile privind circulația externă au dispărut, iar românii au dobândit posibilitatea de a călători, studia și munci în străinătate într-o măsură imposibilă în deceniile precedente.
În anii 1990, exilul politic și-a pierdut treptat rațiunea istorică, în timp ce migrația românească a devenit predominant economică, profesională și educațională.
Italia, Spania, Germania, Franța și, ulterior, Regatul Unit au devenit destinații importante.
Au plecat muncitori, medici, ingineri, profesori, cercetători, studenți și antreprenori.
Pentru foarte mulți, proiectul inițial era temporar: câteva luni sau câțiva ani de muncă, economisirea unor bani și apoi întoarcerea în România.
Dar migrația are propria sa dinamică.
Câteva luni s-au transformat uneori în câțiva ani. Au urmat reîntregirea familiei, înscrierea copiilor la școală, cumpărarea unei locuințe și integrarea profesională.
Încet, locul în care românii spuneau că „au plecat la muncă” devenea locul în care începeau să își construiască o viață.
2007: România intră în Uniunea Europeană, iar migrația se transformă
Data de 1 ianuarie 2007, momentul aderării României la Uniunea Europeană, reprezintă un punct de cotitură în istoria diasporei contemporane.
Integrarea europeană și libertatea de circulație au accelerat mobilitatea populației.
Migrația românească a devenit parte a unui fenomen mai larg de mobilitate intraeuropeană a forței de muncă.
Dimensiunea acestuia poate fi observată în statisticile Eurostat. La 1 ianuarie 2024, aproximativ 3 milioane de cetățeni români locuiau într-un alt stat al Uniunii Europene. Aceștia reprezentau aproximativ 22% dintre cetățenii Uniunii Europene care locuiau într-un alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o dețineau.
Cifrele nu reprezintă întreaga diasporă românească mondială, deoarece nu îi includ în aceeași categorie statistică pe toți românii și descendenții acestora stabiliți în afara UE.
Dar cele trei milioane oferă o imagine asupra amplorii fenomenului.
În spatele acestei cifre se află milioane de biografii individuale: oameni care au plecat, familii care s-au separat și apoi s-au reunit, copii născuți în alte state și părinți rămași în România.
Statistica poate număra oamenii. Mai greu poate măsura distanța dintre ei.
Importanța economică a diasporei pentru statul român
Pentru România, diaspora reprezintă un actor economic important.
Una dintre cele mai vizibile forme ale legăturii dintre migranți și țara de origine este reprezentată de remitențe, adică transferurile de bani realizate de persoanele care lucrează în străinătate către familiile sau alte persoane din țară.
Timp de decenii, asemenea transferuri au contribuit la veniturile multor gospodării din România.
Banii trimiși din străinătate au fost utilizați pentru consum, educație, construcția și renovarea locuințelor, servicii medicale sau investiții.
Însă evaluarea importanței diasporei exclusiv prin valoarea remitențelor ar fi incompletă.
În literatura despre migrație se discută și despre transferul de capital uman și social. Un migrant nu transferă doar bani, ci poate transmite și cunoștințe profesionale, experiență managerială, contacte, norme de lucru și modele instituționale dobândite în societatea în care a trăit.
În acest sens, diaspora poate funcționa ca o rețea transnațională între România și economiile în care românii s-au integrat.
Un medic român din Franța poate colabora cu spitale sau universități din România. Un cercetător stabilit în Germania poate include colegi români în proiecte internaționale. Un antreprenor din Italia sau Spania poate investi în România, iar un specialist în tehnologie poate transfera competențe și contacte profesionale către firme românești.
Prin urmare, cetățeanul plecat nu trebuie privit automat ca o resursă definitiv pierdută.
El poate deveni o punte de circulație a capitalului, informației și competențelor între statul de origine și statul de rezidență.
Această dimensiune reprezintă una dintre cele mai importante resurse strategice ale diasporei.
Brain drain: ce pierde România atunci când românii pleacă?
Migrația are însă și efecte negative asupra statului de origine.
Unul dintre conceptele folosite pentru descrierea emigrării persoanelor cu pregătire profesională ridicată este „brain drain”, sau exodul de capital uman.
Atunci când un medic, cercetător, inginer sau alt profesionist format în sistemul educațional românesc se stabilește definitiv în alt stat, economia și instituțiile României pot pierde competențe în formarea cărora au fost investite resurse.
Conceptul trebuie însă analizat împreună cu noțiunile de „brain circulation” și „brain gain”.
Brain circulation descrie situația în care specialistul plecat continuă să circule profesional între statul de origine și cel de rezidență, transferând competențe, contacte și proiecte. Brain gain apare atunci când migrația poate produce, direct sau indirect, un câștig de competențe pentru țara de origine.
Pentru statul român, diferența dintre brain drain și brain circulation este esențială.
Problema nu este numai câți oameni pleacă.
Problema este dacă România pierde și legătura cu ei.
O țară care s-a micșorat demografic
Migrația contemporană trebuie privită și în contextul transformării demografice a României.
Potrivit Eurostat, între 1 ianuarie 2004 și 1 ianuarie 2024, populația României s-a redus cu aproximativ 2,5 milioane de persoane.
Această diminuare nu poate fi atribuită exclusiv emigrării. Evoluția populației este rezultatul combinat al migrației, natalității și mortalității.
Totuși, mobilitatea externă masivă constituie una dintre componentele importante ale schimbării demografice.
Există localități din România în care efectele pot fi observate fără statistici sofisticate: case construite din banii câștigați în străinătate, dar locuite doar câteva săptămâni pe an; bunici care cresc copii ai căror părinți muncesc în altă țară; sate în care vara străzile se umplu din nou atunci când cei plecați revin în concediu.
Aceste imagini arată contradicția profundă a migrației: succesul economic individual poate fi însoțit de un cost social și demografic pentru comunitatea de origine.
Uneori, banii se întorc mai ușor decât oamenii.
A doua generație și problema identității
În prezent, diaspora românească intră într-o etapă nouă.
Dacă prima generație este formată din persoane născute și educate în România, a doua generație este reprezentată de copiii migranților, născuți sau crescuți în statele de destinație.
Această schimbare ridică o problemă fundamentală pentru relația dintre diasporă și statul român: transmiterea identității culturale și lingvistice.
Pentru un român care a emigrat la vârsta de 30 de ani, România reprezintă țara copilăriei, a școlii, a familiei și a primelor experiențe.
Pentru copilul său născut la Madrid, Roma, Paris sau München, România poate însemna altceva: țara bunicilor, locul vacanțelor de vară, limba vorbită în familie sau anumite tradiții.
Aici apare fenomenul de asimilare lingvistică și culturală, firesc în multe comunități migrante pe parcursul generațiilor.
Integrarea în societatea de destinație este necesară. Din perspectiva relației cu statul de origine, însă, păstrarea limbii române și a unor legături culturale este esențială pentru continuitatea diasporei.
În acest punct, bisericile, școlile de weekend, cursurile de limba română, asociațiile culturale și chiar familia îndeplinesc astăzi o funcție asemănătoare celei pe care o aveau parohiile și ziarele românești din Cleveland în urmă cu mai bine de un secol.
S-au schimbat țările și generațiile.
Nevoia de a transmite limba și memoria de la o generație la alta a rămas.
De ce diaspora este strategică pentru România
Importanța diasporei pentru statul român trebuie analizată pe cel puțin patru dimensiuni: economică, demografică, culturală și diplomatică.
Economic, diaspora contribuie prin remitențe, investiții, antreprenoriat și transfer de cunoștințe.
Demografic, migrația reprezintă o provocare majoră, în special atunci când pleacă populația tânără și activă profesional.
Cultural, comunitățile românești din străinătate pot contribui la conservarea și promovarea limbii și culturii române.
Diplomatic și social, milioane de români integrați în alte state formează o vastă rețea transnațională, capabilă să conecteze România cu societățile în care aceștia trăiesc.
Istoria oferă exemple clare ale acestei funcții de legătură. Comunitățile românești din America au creat încă de la începutul secolului al XX-lea presă și organizații proprii. Exilul postbelic a creat la Paris, München, Londra și New York organizații politice și culturale. Intelectualii exilului au continuat să vorbească despre România atunci când în România libertatea de exprimare era limitată.
Diaspora contemporană dispune de instrumente incomparabil mai puternice: mobilitate europeană, internet, rețele profesionale globale, acces la universități, companii și instituții internaționale.
Din această perspectivă, una dintre mizele majore pentru statul român nu este numai repatrierea.
La fel de importantă este reconectarea.
Un cetățean nu trebuie neapărat să revină definitiv în România pentru a contribui la dezvoltarea ei. Poate investi, poate colabora cu o universitate, poate participa la un proiect de cercetare, poate deschide o companie, poate promova cultura română sau poate transfera experiență profesională.
Pentru România, succesul nu trebuie măsurat numai prin numărul celor care se întorc, ci și prin capacitatea de a menține legături durabile cu o populație dispersată geografic.
Concluzie. România nu se termină la frontieră
Istoria diasporei românești este alcătuită din mai multe istorii.
Este povestea muncitorului transilvănean care ajungea la Cleveland la începutul secolului al XX-lea și descoperea acolo o comunitate care începea deja să își construiască biserici și să își tipărească ziarele.
Este povestea diplomatului care a refuzat să se mai întoarcă într-o Românie devenită incompatibilă cu propriile sale convingeri.
Este povestea Monicăi Lovinescu, plecată la Paris în 1947, care avea să transforme microfonul într-un mijloc de comunicare cu o țară în care nu se mai putea întoarce liber.
Este povestea lui Virgil Ierunca și a intelectualilor care au publicat în revistele exilului texte care nu puteau apărea în România.
Este povestea vocilor de la Europa Liberă care treceau granițele pe unde oamenii nu puteau trece.
Și este, mai aproape de prezent, povestea muncitorului care a plecat în Italia sau Spania după 1990, a medicului român dintr-un spital occidental, a cercetătorului dintr-o universitate europeană și a copilului născut în străinătate care învață românește de la părinții săi.
Din perspectivă istorică, motivele plecării s-au schimbat radical: migrație economică, exil politic, mobilitate profesională, migrație educațională, reîntregirea familiei.
Dar un element a rămas constant: legătura cu România.
Tocmai această legătură transformă o populație emigrată într-o diasporă.
Pentru statul român, diaspora reprezintă simultan o provocare demografică și o extraordinară resursă de capital uman, economic, cultural și social. Felul în care România va reuși să păstreze legătura cu aceste comunități va influența nu doar relația cu cetățenii săi din străinătate, ci și propria dezvoltare.
De la biserica românească ridicată în America la începutul secolului trecut până la comunitățile românești de astăzi din marile capitale europene există, dincolo de diferențele istorice, același gest: încercarea de a păstra o legătură cu locul din care s-a plecat.
Poate că aceasta este imaginea care descrie cel mai bine diaspora românească: milioane de oameni care au trecut frontiera în momente diferite ale istoriei și din motive diferite, fără ca frontiera să poată șterge complet ceea ce au lăsat în urmă.
Granița stabilește unde se termină teritoriul României. Nu stabilește însă și unde se termină România.
